vaslind in noroi

Sa nu ma uiti… sa nu regreti nicio clipa. Se spune ca exista un numar infinit de universuri paralele… si poate ca in unul din ele as fi luat macar o decizie buna in blestemata asta de viata. Macar el sa fi ajuns mai departe de atat….
Macar el sa scape de cosmarul vaslitului prin noroi…

februarie 13, 2011 at 12:15 pm Lasă un comentariu

Primele simptome

Ce sanse crezi ca ai sa castigi o lupta pe care nici macar nu mai tii minte cum ai inceput-o?! o lupta care nu numai ca te-a macinat atat de mult incat nu-ti mai recunosti chipul in oglinda, dar care s-a asezat pe umerii tai asemeni prafului… incet si tacut, fara sa ii simti greutatea dar care te ingloada si te murdareste…
Intre libertate si zabrele, intre arta si noroi… adevarata lupta se duce in interior. Ma tem insa ca praful a ajuns si acolo… Sufletul meu mic tuseste!

februarie 10, 2011 at 12:03 pm Lasă un comentariu

Nemarginire

Nu nemarginirea ne defineste limitele, ci invers
limitele noastre sunt cele care ne sugereaza nemarginirea.

Asa imi spuneai in serile acelea goale si desirate din care nu intelegeam nimic.

Si te suparai pe motiv ca nu te inteleg….
Azi, ma uit in urma mai mult plictisit decat melancolic.

Stiu, sunt insensibil, insa nu dragostea ne defineste sensibilitatea,
ci invers sensibilitatea noastra e cea care sugereaza dragostea. Asa-i?!

octombrie 21, 2010 at 3:06 pm Lasă un comentariu

Verde

O sa ma patez atat de mult cu verdele ochilor tai si o sa rad ca tampitul uitandu-ma in sus, intrebandu-ma, de ce de soare nu mi-e dor, precum de rasul tau salbatic?!

Nu e pentru ca te iubesc, ci pentru ca mi-am pictat sufletul cu tine intr-un mod atat de dezordonat, incat acum gasesc in fiecare zi cate o bucatica din tine…

Nu ma sterge… m-ai rugat, iar eu am zambit si am tacut. Dar in gandul meu mi-am spus ca esti atat de imbibata in mine, incat nu te-as putea scoate nici cu Vanish.

iulie 4, 2010 at 9:08 pm Lasă un comentariu

Răsărit …

De ceva vreme alerg în cerc. Dar e ok. E un cerc larg, iar pe alocuri e şi colorat. Uneori ameţesc, şi închid ochii, iar pe orbecăite mă lovesc de amintiri mai vechi.
Azi am văzut,după mult mult timp, o bucata de răsărit de soare. Uitasem cât e de frumos, exact ca zâmbetul ei din acea dimineaţă… . Îmi venea să îl ating, subtil, gingaş, exact aşa cum o atingeam pe ea; ca şi cum ai vrea să atingi ţepii unui cactus din ala mic şi inofensiv. Te apropii încet până simţi cum se turteşte puful acela maroniu, şi apoi când ajungi să simţi vârful asuţit te opreşti…. Aştepţi puţin, poate mişti puţin degetul în lateral să te asiguri că nu o să te rănească. Şi pe urmă apeşi. Nu prea tare, dar suficient cât să îţi satisfaci curiozitatea. Apoi uiţi de el şi pleci. Azi am revăzut răsăritul şi mi-am adus aminte….


Îmi pare rău că a trebuit să plec…. îmi pare rău ca am uitat.

iulie 2, 2010 at 7:28 pm 2 comentarii

Azi vad lucrurile in albastru.

azi vad lucrurile in albastru. Da, in albastru. Nu e un albastru din acela stralucitor si epatant, nici unul inchis spre bleumarin, nici nu seamana cu acela al cerului in zilele senine de mai. Dar e un albastru odihnitor, oarecum spalacit, un fel de bleu incruntat cu licariri de zambet; ca atunci cand te murdaresti de vopsea putin pe degete si inca ti se observa amprentele. Ai mereu tendinta sa apesi pe ceva, nu stiu neaparat de ce, dar data ce te murdaresti apare o placere ciudata de a-ti amprenta degetele. In momentul de fata, eu exact asta incerc sa nu fac. Nu vreau sa-mi pierd culoarea. Vreau sa o mai tin putin… imi place asa cum e acum, nu vreau sa colorez nimic. O sa astept sa apara acel lucru albastru care chiar va avea nevoie de culoarea mea.
Sau macar ceva de genu…

aprilie 29, 2010 at 1:59 pm 3 comentarii

Astept!

Nu mai vreau sa ies. Imi e absolut ok sa raman in cutia mea ingusta si racoroasa. Mai scot capul din cand in cand ca un melc dezorientat si incerc sa percep dupa ce coordonate se misca lumea. Ar fi ridicol sa incerc sa schimb eu ceva. Ii las pe cei mai tineri si mai energici. Ma resemnez in aceasta stare stupida de asteptare, si astept… astept.. si cand ma plictisesc de asteptat, mai astept putin. Azi ma simt mic, neinsemnat, vulnerabil. Deci astept!

aprilie 8, 2010 at 7:07 am Un comentariu

Hai sa fugim!

Hai sa fugim. Departe, cat mai departe. Atat de departe incat sa nu mai gasim drumul de intoarcere. Hai sa ne cautam fluturii pierduti in copilarie si sa ne juram ca nu o sa ne oprim pana nu ii gasim. Sa alergam insetati pana in locul de unde porneste curcubeeul. Ti-aduci aminte?! Era atat de frumos. Aveam un zambet larg si prostesc , cu dintii mari si strambi . Dar era frumos. Acum pana si vremea e mohorata… E cerul de un albastru atat de urat incat ma tem ca nici Dumnezeu nu m-ar mai putea vedea prin el.

martie 5, 2010 at 9:51 am 2 comentarii

Aminteste-ti, clipeste si zboara!

Nici nu stiu cu ce ar trebui sa incep. Mi-am inchipuit mereu ca tot ce conteaza in viata nu e despre cat de multe ai, sau cat de bine traiesti, ci despre cate locuri ai vazut si cat de mult ai iubit. Nu conteaza nici macar daca esti iubit inapoi. Conteaza sa iubesti, sa simti, sa vrei sa fii mai bun, mai altruist, indiferent de ce ti-a dat viata. Am inteles ca e de prisos sa astepti mereu ceva in schimb si ca in final, acel sentiment de implinire merita totul. Atunci cand te uiti in urma e important sa o faci cu ochii larg deschisi, pentru ca la o a doua privire, lucrurile au o cu totul alta forma. Vei intelege multe din cate nu ai inteles si vei trezi alte si alte sentimente. La urma urmei, suntem doar niste calatori in lumea asta… unii mai statornici, altii mai putin. Iar frumusetea calatoriei nu consta in atingerea unor puncte predestinate ci tocmai in acele mici abateri pe care le facem, acele curbe marunte ale unei traiectorii trasate prin lucrurile finite care ne guverneaza existenta. Amintirile frumoase se nasc exact in urma acestor abateri, aceste pete de culoare, aceste curcubee ce le faurim de multe ori involuntar in vietile noastre.

Timpul trece cumplit de repede, si nici nu realizam cate scantei de suflet ratacim in fiecare clipa. Ne consumam faptura pe lucruri atat de neimortante, atat de seci si nu aducem nimic altceva decat praf pe genele noastre. Clipiti, oameni buni, clipiti! Clipiti si la fiecare clipit veti vedea lumea altfel! Fiecare culoare va avea o alta umbra, o alta intensitate, fiecare perosana din jurul nostru va avea alta expresie, alta stare, fiecare cuvant va insemna mereu altceva…. toate clipit dupa clipit! Clipiti rar, ca sa le intelegeti, oferiti-va luxul de a empatiza cu fiecare forma de materie… si la urma inchideti ochii. Nu foarte mult, doar putin. Inchideti ochii pentru 5 secunde si treceti prin amintirile frumoase pe care le aveti. E placut, nu? Expira problemele si stresul, lasa pentru cateva momente orice lucru care te macina si clipeste! E atat de simplu… si atat de placut! Clipeste… ofera-ti timp, incalzeste-te, aminteste-ti si simte! Timpul nu trece gratis, el ia cu el care o raza din fiecare suflet secunda cu secunda si le descompune undeva departe… nu-l lasati sa va ia culoarea! Luptati, fiti mandri, fiti veseli si inversunati deopotriva! Fiti colorati!

Sa ne inchipuim ca lumea ar fi un insectar, iar noi am fi fluturi. Nu zaboviti pe flori uitate de timp, nici nu zburati in van cautand polenul cel mai dulce. Profitati de tot ce vi se ofera, atingeti fiecare stea la care puteti ajunge si faceti din viata simpla o capodopera. Nu ai nevoie de florile cele mai intalte si mai colorate ca sa fii fericit. Nu ai nevoie de aripile cele mai frumoase si mai parfumate ca sa zbori. Nu ai nevoie decat de incredere si de dorinta, de pasiune! Puneti pasiune in tot ce faceti si zburati cat mai departe, culegand in drumul vostru lucrurile mici, lucrurile marunte si neinsemnate pentru ca in final, puse cap la cap fiecare amanunt conteaza, fiecare clipa traita isi are propriul ecou iar din ecourile tuturor se naste melodia care va reprezinta. Alege muzica care te defineste si zboara in armonia ei, simte fiecare acord si traieste fiecare octava ce vibreaza odata cu sufletul tau. Zboara acolo unde altii nu au ajuns, deschide noi drumuri fara regrete si fara a privi inapoi. Fii inventiv si dezinvolt, fii vesel!

Aminteste-ti, clipeste si zboara!

februarie 15, 2010 at 3:53 pm 3 comentarii

Scrisoarea a III a moderna! (luata tot de pe net)

Iata vine-un Jeep pe strada, cu un girofar pe el,
Baiazid statea in dreapta si rosti catre sofer:
„Sper ca Mircea sa ajunga, sa nu-ntarzie din nou.
Ia vezi daca-a tras masina, langa gura de metrou..”.
„- N-a venit Maria Ta, zise el privind in jur….”
„- Si mi-a zis ca fix la 12 ne vedem langa Carrefour”.
Asteptand vreo 5 minute, isi pierdu orice rabdare,
Si trimite bodiguarzii sa se uite prin parcare
La un semn (curba la dreapta), se opreste un X5.
Si din el coboara Mircea, in bermube si opinci.
Printre turci porni agale, si privindu-i cu nesat,
Le-arata un „Sony Vaio”, care-l tine la subrat.
Agitat, la el in Jeep, si-mbracat tot in civil,
Baiazid nu mai rezista si il suna pe mobil:
„- Tu esti Mircea?”
…”- Da-mparate, am uitat sa iti dau bip,
Dar am stat mult la Rovine, era coada la Agip.
Nici n-am nimerit din prima, ca nu vin aici prea des,
Si-am luat-o … pe centura, indrumat de GPS!
Acum am parcat masina. Unde esti?, ca vin la tine…”
„- Sunt la mine in masina si te vad, te-ndrepti spre mine”.
Si de-ndata ajunse Mircea si urca la turc in jeep.
Si-ncepu sa ii explice ca nu vrea, cu nici un chip
Sa isi stranga intreaga oaste la Rovine in campii,
Si sa lupte pan’ la moarte cu ai turcului spahii.
„- Baiazide, stii ca-i criza, si-acum viata-i foarte grea,
Ma gandeam ca sa ne batem,… dar la „Heroes” in retea.
Sau in loc sa cuceresti, cu armate-al meu popor,
Nu ai vrea , daca ai wireless , sa jucam „conQUIZtador”?
„- Cum cand turcii-mi sunt in vama, si-am venit din Istambul,
Tu nu vrei ca sa ne batem, ca nu ti se pare „cool”?
Eu nu-s disperat ca tine sa stau nopti intregi pe net,
Eu traiesc in realitate, si nu e nici un secret
Ca am fost in multe lupte : Varna, Bilist sau Oituz…”
„- Pai eu sunt online tot timpul, nu puteai sa dai un „buzz”??”
„- Mircea !!! Vin c-o intreaga oaste, iar tu faci misto de noi..,
Maine sunt aici cu turcii si-ti declar de-acum razboi”.
„- Cum vrei tu, marite rege, eu speram sa ma-ntelegi,
Caci de-ajungem la cutite, voi nu mai plecati intregi.
N-as vrea sa pun pe „YouTube”, cu-ai tai morti, videoclipuri,
Nici ca Dunarea sa-nnece spumegand a tale jeep-uri.
Dar, de asta ti-e dorinta, maine ne vedem la lupta,
Si-ti promit ca pleci d-aici cel putin c-o mana rupta”.
Si zicand acestea Mircea, il lasa pe Baiazid.
Si trantindu-i portiera el pleca la pas grabit.
Cand ajunse la masina, gasi-n geam , pe-un bilet scris:
„Scuze.V-am blocat o roata, c-ati parcat pe interzis”…
Si da Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de „bip”-uri,
Ca sa-si stranga toti ostenii si sa ii indese-n „Jeep”-uri.
Demarand in mare tromba, se-ndreptara spre Rovine,
Dar aici gasira turcii, toti cu pantalonii-n vine!
Toti vaitandu-se de moarte, ghemuiti prin iarba scurta
Rezemati de cate-un ciot, si tinandu-se de burta.
„- Baiazid, hai sa ne batem….!! , Unde esti, de ce nu vii?”
„- Mi-am scos in oras ostenii, si i-am dus la KFC.
Si-am mancat cu poft-aseara, tot ce ni s-a pus pe masa…”
Raspunse-ncordat sultanul dintro tufa mai retrasa.
„- N-am stiut ca la „fast-foud”-uri nu e bine sa mananci,
Mai ales in Romania , fiindca risti sa pleci pe „branci”…
Nu mai vreau ca sa ne batem, iarta-ma a fost o farsa.
Da-ne niste „triferment” si-o sa facem cale-ntoarsa”…
Si asa a scapat Mircea de o lupta la Rovine.
Deci se vede pan-la urma ca „fast-food”-ul face bine.
Asta-i tot…Dar fiti voi siguri ca Istoria o sa zica:
„Turcii l-au vazut pe Mircea si-au facut pe ei de frica”…

februarie 9, 2010 at 8:48 am Lasă un comentariu

Articole mai vechi


Ma mandresc

Articole recente

Comentarii recente

Top Posts

Top click-uri

  • Niciunul