Posts tagged ‘blog’

Nemarginire

Nu nemarginirea ne defineste limitele, ci invers
limitele noastre sunt cele care ne sugereaza nemarginirea.

Asa imi spuneai in serile acelea goale si desirate din care nu intelegeam nimic.

Si te suparai pe motiv ca nu te inteleg….
Azi, ma uit in urma mai mult plictisit decat melancolic.

Stiu, sunt insensibil, insa nu dragostea ne defineste sensibilitatea,
ci invers sensibilitatea noastra e cea care sugereaza dragostea. Asa-i?!

octombrie 21, 2010 at 3:06 pm Lasă un comentariu

Verde

O sa ma patez atat de mult cu verdele ochilor tai si o sa rad ca tampitul uitandu-ma in sus, intrebandu-ma, de ce de soare nu mi-e dor, precum de rasul tau salbatic?!

Nu e pentru ca te iubesc, ci pentru ca mi-am pictat sufletul cu tine intr-un mod atat de dezordonat, incat acum gasesc in fiecare zi cate o bucatica din tine…

Nu ma sterge… m-ai rugat, iar eu am zambit si am tacut. Dar in gandul meu mi-am spus ca esti atat de imbibata in mine, incat nu te-as putea scoate nici cu Vanish.

iulie 4, 2010 at 9:08 pm Lasă un comentariu

Azi vad lucrurile in albastru.

azi vad lucrurile in albastru. Da, in albastru. Nu e un albastru din acela stralucitor si epatant, nici unul inchis spre bleumarin, nici nu seamana cu acela al cerului in zilele senine de mai. Dar e un albastru odihnitor, oarecum spalacit, un fel de bleu incruntat cu licariri de zambet; ca atunci cand te murdaresti de vopsea putin pe degete si inca ti se observa amprentele. Ai mereu tendinta sa apesi pe ceva, nu stiu neaparat de ce, dar data ce te murdaresti apare o placere ciudata de a-ti amprenta degetele. In momentul de fata, eu exact asta incerc sa nu fac. Nu vreau sa-mi pierd culoarea. Vreau sa o mai tin putin… imi place asa cum e acum, nu vreau sa colorez nimic. O sa astept sa apara acel lucru albastru care chiar va avea nevoie de culoarea mea.
Sau macar ceva de genu…

aprilie 29, 2010 at 1:59 pm 3 comentarii

Hai sa fugim!

Hai sa fugim. Departe, cat mai departe. Atat de departe incat sa nu mai gasim drumul de intoarcere. Hai sa ne cautam fluturii pierduti in copilarie si sa ne juram ca nu o sa ne oprim pana nu ii gasim. Sa alergam insetati pana in locul de unde porneste curcubeeul. Ti-aduci aminte?! Era atat de frumos. Aveam un zambet larg si prostesc , cu dintii mari si strambi . Dar era frumos. Acum pana si vremea e mohorata… E cerul de un albastru atat de urat incat ma tem ca nici Dumnezeu nu m-ar mai putea vedea prin el.

martie 5, 2010 at 9:51 am 2 comentarii

Aminteste-ti, clipeste si zboara!

Nici nu stiu cu ce ar trebui sa incep. Mi-am inchipuit mereu ca tot ce conteaza in viata nu e despre cat de multe ai, sau cat de bine traiesti, ci despre cate locuri ai vazut si cat de mult ai iubit. Nu conteaza nici macar daca esti iubit inapoi. Conteaza sa iubesti, sa simti, sa vrei sa fii mai bun, mai altruist, indiferent de ce ti-a dat viata. Am inteles ca e de prisos sa astepti mereu ceva in schimb si ca in final, acel sentiment de implinire merita totul. Atunci cand te uiti in urma e important sa o faci cu ochii larg deschisi, pentru ca la o a doua privire, lucrurile au o cu totul alta forma. Vei intelege multe din cate nu ai inteles si vei trezi alte si alte sentimente. La urma urmei, suntem doar niste calatori in lumea asta… unii mai statornici, altii mai putin. Iar frumusetea calatoriei nu consta in atingerea unor puncte predestinate ci tocmai in acele mici abateri pe care le facem, acele curbe marunte ale unei traiectorii trasate prin lucrurile finite care ne guverneaza existenta. Amintirile frumoase se nasc exact in urma acestor abateri, aceste pete de culoare, aceste curcubee ce le faurim de multe ori involuntar in vietile noastre.

Timpul trece cumplit de repede, si nici nu realizam cate scantei de suflet ratacim in fiecare clipa. Ne consumam faptura pe lucruri atat de neimortante, atat de seci si nu aducem nimic altceva decat praf pe genele noastre. Clipiti, oameni buni, clipiti! Clipiti si la fiecare clipit veti vedea lumea altfel! Fiecare culoare va avea o alta umbra, o alta intensitate, fiecare perosana din jurul nostru va avea alta expresie, alta stare, fiecare cuvant va insemna mereu altceva…. toate clipit dupa clipit! Clipiti rar, ca sa le intelegeti, oferiti-va luxul de a empatiza cu fiecare forma de materie… si la urma inchideti ochii. Nu foarte mult, doar putin. Inchideti ochii pentru 5 secunde si treceti prin amintirile frumoase pe care le aveti. E placut, nu? Expira problemele si stresul, lasa pentru cateva momente orice lucru care te macina si clipeste! E atat de simplu… si atat de placut! Clipeste… ofera-ti timp, incalzeste-te, aminteste-ti si simte! Timpul nu trece gratis, el ia cu el care o raza din fiecare suflet secunda cu secunda si le descompune undeva departe… nu-l lasati sa va ia culoarea! Luptati, fiti mandri, fiti veseli si inversunati deopotriva! Fiti colorati!

Sa ne inchipuim ca lumea ar fi un insectar, iar noi am fi fluturi. Nu zaboviti pe flori uitate de timp, nici nu zburati in van cautand polenul cel mai dulce. Profitati de tot ce vi se ofera, atingeti fiecare stea la care puteti ajunge si faceti din viata simpla o capodopera. Nu ai nevoie de florile cele mai intalte si mai colorate ca sa fii fericit. Nu ai nevoie de aripile cele mai frumoase si mai parfumate ca sa zbori. Nu ai nevoie decat de incredere si de dorinta, de pasiune! Puneti pasiune in tot ce faceti si zburati cat mai departe, culegand in drumul vostru lucrurile mici, lucrurile marunte si neinsemnate pentru ca in final, puse cap la cap fiecare amanunt conteaza, fiecare clipa traita isi are propriul ecou iar din ecourile tuturor se naste melodia care va reprezinta. Alege muzica care te defineste si zboara in armonia ei, simte fiecare acord si traieste fiecare octava ce vibreaza odata cu sufletul tau. Zboara acolo unde altii nu au ajuns, deschide noi drumuri fara regrete si fara a privi inapoi. Fii inventiv si dezinvolt, fii vesel!

Aminteste-ti, clipeste si zboara!

februarie 15, 2010 at 3:53 pm 3 comentarii

pe ea.

pe ea o poţi iubi aşa cum iubeşti 
 senzaţia unui pahar de vin roşu turnat  
 pe coapsa tremurândă de dorinţă şi încinsă de fantezie,
 fierbinte şi totuşi umedă… 
 ca pe fiorul ce-l provoacă resiratia rece ca gheaţa în ceafa  
 cuprinsă de o mână puternică ce îi cutremură până şi cele mai fine simţiri…
 ca pe un gând născut din arşiţa inimnii ce pulsează într-o lume 
 guvernată de plăcere animalica şi păcat,
 unde puterea de a te opune nu există decât în imaginaţia bolnavă
 de atâta frenezie şi zbucium ce în final nu ar putea duce decât
 la extaz.
 
 
 pe ea o poţi iubi aşa  cum iubeşti roşul apusului desfrânat
 ce pătează cerul cu indolenţă în momente în care ochiului îi e frică să clipească  iar buzele vibrează însetate şi supuse; ca pe o fantasmă cu ochii mari şi rugători ce ar fi în stare să descoase până şi cele mai împletite suflete, sfărmând în   legănatul diabolic şi ultima fărâmă de realitate, înecându-te în propriile  pasiuni devastatoare ce accelerează turbate spre zenit.
   
 
 pe ea o poţi iubi aşa cum iubeşti strânsoarea palpitaţiei ce îţi inundă trupul
 cu adrenalină gândind că orice secundă nu înseamnă decât vis, că visul în sine  nu e decât fantezie, iar fantezia în final străpunge cercul şi scapă în galaxie  ghidată de strigăte ce îşi pierd ecoul în neant; ca pe o simfonie vesperală ce   îşi struneşte octavele delirice în spirale perfecte, sfidând legile firii  şi profanând ultima picătură de credinţă transformând toată materia într-un univers  opalin oglindit în ochii ei hiperbolici.

mai 25, 2009 at 7:56 am Lasă un comentariu

Suntem atat de mici…

suntem atat de mici si atat de rai, atat de falsi si atat de prefacuti, incat ne bucuram malefic de fiecare strop de putere pe care il detinem. suntem niste melci ce ne taraim prin noroi, si cand ajungem pe o frunza verde, brusc totul capata alte dimensiuni. suntem schimbatori ca apele unui parau care se scurge incet si umil pana la varsarea in raul mai mare… iar acolo ne amestecam in valuri si ne pierdem in turbulenta destinului. suntem neinsemnati ca niste paraziti, iar cand punem mana pe gazda potrivita nu provocam decat rau, nu facem decat ce ne dicteaza satanicul suflet, mic si intunecat. suntem atat de mici… si totusi atat de rai.

februarie 17, 2009 at 12:20 pm 3 comentarii


Ma mandresc

Articole recente

Comentarii recente

Top Posts

Top click-uri

  • Niciunul