Posts tagged ‘poezie’

Verde

O sa ma patez atat de mult cu verdele ochilor tai si o sa rad ca tampitul uitandu-ma in sus, intrebandu-ma, de ce de soare nu mi-e dor, precum de rasul tau salbatic?!

Nu e pentru ca te iubesc, ci pentru ca mi-am pictat sufletul cu tine intr-un mod atat de dezordonat, incat acum gasesc in fiecare zi cate o bucatica din tine…

Nu ma sterge… m-ai rugat, iar eu am zambit si am tacut. Dar in gandul meu mi-am spus ca esti atat de imbibata in mine, incat nu te-as putea scoate nici cu Vanish.

iulie 4, 2010 at 9:08 pm Lasă un comentariu

Hai sa fugim!

Hai sa fugim. Departe, cat mai departe. Atat de departe incat sa nu mai gasim drumul de intoarcere. Hai sa ne cautam fluturii pierduti in copilarie si sa ne juram ca nu o sa ne oprim pana nu ii gasim. Sa alergam insetati pana in locul de unde porneste curcubeeul. Ti-aduci aminte?! Era atat de frumos. Aveam un zambet larg si prostesc , cu dintii mari si strambi . Dar era frumos. Acum pana si vremea e mohorata… E cerul de un albastru atat de urat incat ma tem ca nici Dumnezeu nu m-ar mai putea vedea prin el.

martie 5, 2010 at 9:51 am 2 comentarii

pe ea.

pe ea o poţi iubi aşa cum iubeşti 
 senzaţia unui pahar de vin roşu turnat  
 pe coapsa tremurândă de dorinţă şi încinsă de fantezie,
 fierbinte şi totuşi umedă… 
 ca pe fiorul ce-l provoacă resiratia rece ca gheaţa în ceafa  
 cuprinsă de o mână puternică ce îi cutremură până şi cele mai fine simţiri…
 ca pe un gând născut din arşiţa inimnii ce pulsează într-o lume 
 guvernată de plăcere animalica şi păcat,
 unde puterea de a te opune nu există decât în imaginaţia bolnavă
 de atâta frenezie şi zbucium ce în final nu ar putea duce decât
 la extaz.
 
 
 pe ea o poţi iubi aşa  cum iubeşti roşul apusului desfrânat
 ce pătează cerul cu indolenţă în momente în care ochiului îi e frică să clipească  iar buzele vibrează însetate şi supuse; ca pe o fantasmă cu ochii mari şi rugători ce ar fi în stare să descoase până şi cele mai împletite suflete, sfărmând în   legănatul diabolic şi ultima fărâmă de realitate, înecându-te în propriile  pasiuni devastatoare ce accelerează turbate spre zenit.
   
 
 pe ea o poţi iubi aşa cum iubeşti strânsoarea palpitaţiei ce îţi inundă trupul
 cu adrenalină gândind că orice secundă nu înseamnă decât vis, că visul în sine  nu e decât fantezie, iar fantezia în final străpunge cercul şi scapă în galaxie  ghidată de strigăte ce îşi pierd ecoul în neant; ca pe o simfonie vesperală ce   îşi struneşte octavele delirice în spirale perfecte, sfidând legile firii  şi profanând ultima picătură de credinţă transformând toată materia într-un univers  opalin oglindit în ochii ei hiperbolici.

mai 25, 2009 at 7:56 am Lasă un comentariu


Ma mandresc

Articole recente

Comentarii recente

Top Posts

Top click-uri

  • Niciunul